Mă trezesc în visare zi de zi
Iluzia mea hipnotică e aceeaşi mereu
Trăiesc, respir, dar parcă n- aş fi
Sufletul plânge lăsând sânge în drumul tău.
Ti-aş spune un cuvânt, mi-ai spune o frază
Dar oratoria a adormit de mult
Doar întrebările retorice nu hibernează
Şi ochii încerc să mi-i ascund...
Totul explodează şi arde, pupilele se dilată,
Sunetul nu mai are niciun ecou
Iar seninul nu ne mai veghează
Visul se termină începând din nou.
Psihologia a devenit ceva inutil
Căci sufletul e acoperit de o mască
Nici măcar zâmbetul nu mai apare facil
Totul începe să fie pustiu: inima ta, a mea, a noastră.
Încerc să te sărut dar nu pot să mă trezesc
Gravitează în jur propriile noastre simţiri
Încerci să-mi şopteşti un „ te iubesc”
Dar suntem prinşi în vraja propriei iubiri.
