Am uitat

Timpul ne uita si ne iarta

Dar noi oare facem la fel?

Cand totul trece pe langa noi

Si devenim doar amintiri

Poate nici macar un tablou nu mai avem

Sa ne priveasca cineva...

Noi iertam timpul?

Cand suntem fericiti

Si totul apune

Poate nu vom mai avea nicand acele clipe

Caci viata nu e o roata ci un patrat...

Noi uitam timpul?

EU...

                                                           EU NU

  iert

uit

cred

iubesc

urasc

plang

visez

imbratisez

regret

zambesc

sper

dezamagesc

                                    EU.. MINT!

Descendent

Mă trezesc în visare zi de zi
Iluzia mea hipnotică e aceeaşi mereu
Trăiesc, respir, dar parcă n- aş fi
Sufletul plânge lăsând sânge în drumul tău.
Ti-aş spune un cuvânt, mi-ai spune o frază
Dar oratoria a adormit de mult
Doar întrebările retorice nu hibernează
Şi ochii încerc să mi-i ascund...
Totul explodează şi arde, pupilele se dilată,
Sunetul nu mai are niciun ecou
Iar seninul nu ne mai veghează
Visul se termină începând din nou.
Psihologia a devenit ceva inutil
Căci sufletul e acoperit de o mască
Nici măcar zâmbetul nu mai apare facil
Totul începe să fie pustiu: inima ta, a mea, a noastră.
Încerc să te sărut dar nu pot să mă trezesc
Gravitează în jur propriile noastre simţiri
Încerci să-mi şopteşti un „ te iubesc”
Dar suntem prinşi în vraja propriei iubiri.

Ramura intunecata

Ieri ai trecut pe lângă mine
Imitând o umbră sălbatică din trecut
Vălul adierii tale a căzut
Lăsând în urmă un zâmbet însângerat
Am visat de atâtea ori năluci fugind în noapte
Gonite de ale tale şoapte
Emisfera mea gravitează în cercuri inerte
Nu mai e nici un soare care încălzeşte
Nisipul umed a creat o mască
Cât de mult se chinuie privirea noastră....
Sunt unele raze care nu trec prin crengi
Iar umbra rămâne în neştire
Uitată de amabilitatea vremii
Care ne face stafii chiar şi pe noi
Dar mai stai.... desculţă am umblat
Printre cioburile cerului
Gândurile mi le-am rănit
M-am bandajat cu privirea ta
Şi am strivit norii
Poate de aceea nu mai cred în „noi”...

Cugetari

Aerul ce-l respir a fost înlocuit
De ură
Florile au fost transformate
În gloanţe
Oamenii nu sunt decât nişte 
Cadavre vii
Care vor să ne sape tuturor
Morminte.
Lacrimile au devenit
Inutile
Tu, singurul înger, ai dispărut
De mult
Iar după tine cerul
S-a închis 
Zadarnic încearcă inima mea
Să lumineze
Atâtea suflete de gheaţă
Atâta nepăsare
Au ajuns să ucidă chiar şi îngerul
Din mine.

Unde

haide sa ne visam asa cum nu suntem....
eu cu aripi..tu cu vise... 
care dintre noi va fi mai fericit?
 aripile se frang visele dispar.... 
deci iar plangem amandoi!
 am trecut pe undeva dar tu nu erai acolo...
Undeva.... 
Altundeva erai tu! la mine nu te-am gasit desi am cautat bine...
ma gandesc...oare chiar se poate? 
se poate sa nu ti mai simt parfumul?